cântec de leagăn

Nimic din ce muzica lui Sade nu poate vindeca într-o noapte ca asta. Sfârşit de august, dar mai mult sfârşitul oricărei speranţe că aş mai putea salva vara de uscăciunea toamnei.

Mie, care nici nu-mi place vara de fel, mi se pare că m-am întors în timp şi privesc totul ca prin ochii unui copil care a îmbrăţişat mereu numai soarele. Tot ce vedea şi atingea era doar rază de lumină. O mica parte din mine a putut să audă din nou un chicotit familiar, o plăcere nevinovată de a sta cu picioarele goale pe gresie şi de a face baie în fiecare seară de vineri.

Cumva, ceva în mine vrea să iasă la suprafaţă şi să-mi arate că e comod să te ascunzi în spatele unui adult, dar e şi plictisitor. “Ce facem toată ziua?” Exact. În afară de griji nesfârşite şi întrebarea obsesivă “ce vreau să fac cu viaţa mea?”, opţiunile sunt cam limitate.

Aş vrea să mai aud un cântec de leagăn din când în când şi să mi se citească povestea de seară. Nu ştiu cine ar cere asta mai tare, Marta mică sau Marta mare. Cerinţele astea îmi sunt peste mână acum. Aş vrea să citesc o poveste mai lungă, una despre mistere şi copii care se aventurează prin păduri dese şi descoperă comori secrete. Dar mi se închid ochii de somn şi visez doar la micul dejun; la oportunitatea de a o lua de la capăt în zorii dimineţii.

Stau prost cu somnul în ultima vreme. Mereu când îmi pun capul pe pernă, mintea îmi derulează scene nefinalizate din viitor şi secvenţe din trecut în care mi-aş fi dorit să am cuvintele la mine. Mă agit atât de mult încât nu reuşesc nici măcar să mă aşez în poziţia mea preferată, în formă de patru. Mă aşez pe spate, cu picioarele dezgolite şi depărtate, ca o stea.

Încep să respir adânc. “1, 2, 3, 4 inspir, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 expir”. Tot aşa până simt că lumea de lângă mine se îndepărtează. Mă imaginez pe o plută în mijlocul apei. Nu ajunge nimeni la mine. Singurătatea îmi face un mare favor. E doar marea, iar în depărtare oraşul care îşi stinge luminile. Rămân doar ultimii ostaşi care se împotrivesc somnului şi se simt invincibili doar în întuneric.

E un mister felul în care noaptea mă înfăşoară într-o mantie delicată de nostalgie şi dor. Mirosul de vară târzie strecoară amintiri de care nu m-am mai atins demult. În dormitor pătrunde un aer dogoritor. De afară se aud doar sirene de ambulanţă şi un strigăt de tineri care încă au liste de lectură de completat. E sfârşitul a încă ceva. Şi mereu asistăm la o serie nesfârşită de sfârşituri. Crunt, aş spune.

Mă agăţ de câte un sunet de afară. Fiecare devine o sinapsă care se leagă de câte o dorinţă ascunsă. Eu îmi doresc ca viaţa să fie blândă, într-un final. După toate chinurile şi încercările de zi cu zi, să mă aştepte un pat moale, cu cearșafuri reci şi perne pufoase. Un geam deschis care să aducă adierea următoarei dimineţi. O lumânare parfumată care s-a stins în timpul nopţii şi lasă camera să miroasă a lemn ars.

Vederea mi se înceţoşează. Zgomotele din cartier se transformă într-o melodie veche pe care mi-o cânta mama. O greutate îmi presează pe pleoape, iar căderea în abisul somnului e satisfăcătoare.

„Peste dealuri, pe un nor, plutind ca un gând, luna trece ușor, aripi de vis legănând.”