Ce rămâne după ce alegi?

despre „efectul fluturelui” și miile de săptămâni dintr-o viață de om

Acum un an mi-am dat demisia de la fostul meu job pentru a deveni reporter.

Înainte ca rutina mea să se schimbe semnificativ şi să mănânc ştiri pe pâine, am lucrat ca profesoară timp de doi ani. După ce mi-am dat demisia de la centrul unde eram angajată, nu am lucrat toată vara anului trecut. A fost o tranziţie rapidă de la ce ştiam deja, la ce am fost nevoită să învăţ, de la a avea timp pentru absolut orice, la a avea un total alt program şi altfel de responsabilităţi.

Ei bine, nu a fost numai o perioadă în care am învăţat ceva nou, ci o perioadă în care am fost nevoită să jonglez cu timpul petrecut cu oamenii dragi, dar şi cu mine.

Cum facem faţă schimbărilor din viaţa noastră fără să uităm cine suntem, ce ne place să facem şi cum găsim un echilibru între viaţa personală, locul de muncă, prietenii şi familia?

Nici acum nu am timp să le fac pe toate şi nu reuşesc să investesc în mai multe activităţi care îmi aduc plăcere, îmi e imposibil. Ar fi ideal să fac tranziția ușor de la orele petrecute la muncă la o seară în oraş, iar apoi la o oră de citit și scris pe blog. Să am suficienți bani pentru a-mi permite tot felul de plăceri (să descopăr ce altceva aş vrea să fac în viaţă, să mă descopăr mai mult pe mine sau să fac plimbări, în ţară sau în afară), să-mi îndeplinesc nevoi precum să merg la terapie săptămânal şi să reuşesc să-mi plătesc, în același timp, chiria. Teoretic, toate acestea sunt posibile.

Practic, însă, tot apar sacrificii pe alocuri.

Sunt acele lucruri pe care încetez să le mai fac pentru a face loc altora. De câte ori nu m-au bătut la cap notificările telefonului să „eliberez spațiu”? Evident, aş fi vrut să păstrez totul. Numai că, la un moment dat, trebuie să aleg ce rămâne și la ce renunț. Nu este vorba neapărat despre lucrurile importante și cele neimportante, ci despre nevoile și plăcerile care ajung să concureze pentru același spațiu limitat.

Nu le pot avea pe toate.

Jonny Thomson, scriitor și fost profesor de filosofie la Oxford, a discutat cu Oliver Burkeman, autorul volumului Four Thousand Weeks: Time Management for Mortals. Ideea centrală a lui Burkeman este una inconfortabilă: nu este posibil să le facem pe toate. În medie, avem la dispoziție aproximativ patru mii de săptămâni de viață, iar majoritatea visurilor și dorințelor noastre nu se vor realiza.

Iar în mintea mea „două gânduri prind viaţă la capete opuse”, (o expresie folosită de prietena mea Ioana): „Cum pot face mai multe?” și „De ce ar trebui să-mi pese mai mult?”

Thomson explică, pe contul său de Instagram, Philosophy Minis, că aici apare un paradox: eliberarea de constrângeri începe în momentul în care ne împăcăm cu ideea că suntem limitați și că nu putem experimenta absolut tot.

Mă gândesc însă și mai departe de atât: la felul în care fiecare decizie pe care o luăm ne duce către un anumit rezultat.

Avem opțiuni din belșug, dar o singură alegere.

Cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi apucat un alt drum? Dacă în locul unui job stabil, aş fi cutreierat lumea şi aş fi trăit spontan? Cum mi-aș fi cunoscut prietenii dacă nu aș fi făcut liceul sau facultatea pe care le-am ales mai demult? Cât de mult m-aș fi schimbat dacă nu aș fi ales să fac un schimb de experiență în altă țară sau dacă nu aș fi intrat direct în câmpul muncii după finalizarea studiilor?

Fiecare alegere duce la un rezultat diferit.

Celebrul „efect al fluturelui”, întâlnit în filme și cărți ca idee cu implicații filosofice, a fost formulat de meteorologul american Edward Lorenz. Acesta a observat că diferențe infime în datele folosite pentru simulările meteorologice puteau modifica radical prognozele pe termen lung, notează Britannica.

Prin urmare, și o schimbare aparent neînsemnată poate produce efecte pe termen lung.

Ideea apare, în forme diferite, și în povești vechi: picătura chinezească, mușcătura din fructul oprit sau cele șase semințe de rodie mâncate de Persefona, gest care a legat-o pentru totdeauna de lumea subpământeană.

Oricum ne-am uita la relația dintre cauză și efect — prin mitologia greacă, literatură sau chiar prin predicțiile meteorologice — concluzia rămâne aceeaşi: nu există nicio modalitate de a prezice cu certitudine rezultatele pe termen lung.

Tot Britannica relatează că efectul fluturelui a ajuns să fie asociat și cu ideea că o persoană își poate manipula acțiunile pentru a obține rezultatul dorit. De exemplu: „Dacă nu m-aș fi dus la petrecerea aceea, nu mi-aș fi cunoscut niciodată soția”. În acest caz, conceptul este însă aplicat oarecum eronat. Esența efectului fluture este că schimbările mici dintr-un sistem complex pot avea efecte numeroase și imprevizibile.

Și atunci ajungem la un alt aspect al discuției: ne este frică de riscuri?

Care sunt riscurile și cât de relevante sunt ele?

Precum în proverbul „nu riști, nu câștigi”, și Nică din Amintiri din copilărie alege să fure cireșele din pomul mătușii Mărioara. Gestul îi aduce pedeapsă, dar, în același timp, devine una dintre acele experiențe care se transformă în amintire și, mai târziu, în literatură. Viața autorului Ion Creangă devine astfel, într-o anumită măsură, material pentru poveste și pentru satira pe care o citim noi.

În Moara cu noroc, de Ioan Slavici, lucrurile se desfășoară diferit. Ghiță ia în arendă cârciuma cu speranța de a se îmbogăți, iar alegerile sale îl conduc treptat spre degradare morală.

Cele două exemple au în comun ceva important: conștiința și alegerea.

Sigur, comparația nu este perfectă. Avem de-a face cu un copil, în cazul lui Nică, și cu un adult care ajunge să ia decizii tot mai compromițătoare, în cazul lui Ghiță. Experiența, maturitatea și capacitatea de a înțelege consecințele unei decizii diferă.

Dar eu cum aleg să-mi trăiesc viața?

Sunt dispusă să-mi asum riscuri și să văd ce urmează? Să acţionez întotdeauna precum gândesc? Să mă îndepărtez de oamenii care mă rănesc? Să mă mut într-un apartament mai spațios într-o bună zi?

Este oare atât de terifiant să te supui unui șir de evenimente necunoscute sau este, de fapt, vorba despre alegerea conștientă de a face asta?

Totuși, fiecare zi vine cu o doză de „necunoscut”. Poate că nu necunoscutul în sine mă sperie, ci faptul că aleg să-l întâmpin intenționat și nu știu care va fi rezultatul.

Alegerea momentului perfect pentru a face ceva nu există.

Nu am certitudinea că un lucru va merge bine sau rău. Am însă flexibilitatea de a hotărî ce fac mai departe.

Dacă m-aș întoarce la ce am scris inițial, aș spune că, într-o zi de weekend, am ales să-mi înșir gândurile într-un draft care va deveni, probabil, o postare pe blog. Iar satisfacția mea este imensă pentru că fac ceea ce-mi place (după mult timp).

Probabil că multe alte activități ar fi putut fi practicate acum. Aș fi putut ieși afară, aș fi putut vedea un film, aș fi putut răspunde la mesaje sau alte lucruri pe care le-am tot amânat.

Dar am ales.

Și poate că asta este una dintre ideile pe care să le ţin minte: nu este nevoie să optimizez fiecare aspect al vieții mele.

Nu trebuie să transform fiecare oră într-o oportunitate, fiecare weekend într-o listă de activități și fiecare alegere într-un calcul al eficienței.

Am o singură viață, care ar putea să dureze chiar și patru mii de săptămâni.

Trebuie doar să aleg.

Sper că aveți timp pentru tot ce vă doriți, fără presiunea de a le face pe toate.

Pe săptămâna viitoare!

-Marta