Nespusele

Partea I

„Hei, cum mai ești?”

Nu… nu pot să scriu asta. E prea vag, prea general.

„Hei, cum a fost săptămâna ta?”

Doamne, ce prost sună. Și totuși… de ce simt nevoia să îți scriu? Au trecut patru luni. Patru luni în care am fost sigură că nu vreau să te mai văd. Dar adevărul e că nu am reuşit să îţi simt absenţa cu adevărat. Apari în gândurile mele când mă aştept cel mai puţin. O umbră a alegerilor definitive. Intimitatea ascunsă în nespus.

Okay, am să te întreb altceva:

„Hei, cum a fost la examenul de titularizare?”

Așa sună mai bine. Întrebarea se potrivește, deși știu deja răspunsul; am căutat lista cu rezultate online. Eram curioasă dacă ți-au ieșit planurile. Îmi vorbeai mereu despre ele, dar nu te apucai de nimic. Ezitai, te plângeai. Eu mă enervam și mă retrăgeam.

Voiam să fii puternic, să nu te mai sprijini pe ceilalţi. Dar asta vine dintr-un loc pe care îl știu prea bine: eu am făcut totul singură. Așa că am așteptat ca și tu să faci la fel.

Pretind că am totul sub control, dar înţeleg că sunt atâtea lucruri care nu depind de mine. Cu tine eram serioasă, conștiincioasă, rece pe alocuri. Ca și cum aș fi vrut să te învăț ce aștept de la tine. În adâncul meu, speram ca tu să înțelegi singur. Să îți dai seama ce îmi doresc și să acționezi fără să îți cer.

Îmi doream să fii potrivit pentru mine, să cred că, poate, găsisem în sfârșit ceea ce căutam.

Privesc ecranul câteva secunde. Am trimis mesajul. Gata. Nu mai e drum de întoarcere. Și totuși, mă simt bine.

A trecut destul timp. Ne-am spus multe, bune și rele. Da, am vrut să te rănesc. Îmi amintesc perfect. Era martie. Mă așteptai și erai vizibil supărat, eu zâmbeam în sinea mea. Simțeam că am câștigat. Îmi puneam geaca cu încetinitorul, iar tu, pe scaun, te uitai spre mine din când în când, fără să înțelegi ce se întâmplă.

Eram convinsă că aceea avea să fie ultima noastră interacțiune. Că nu am să mai vreau să ne întâlnim. Dar așa sunt eu: fug când ești aproape, te caut când ești departe.

Însă seara aduce mereu amintiri. Iar tu revii odată cu ele. Parcă şi acum te văd: rezemat de tocul ușii, gânditor. Mă apropii de tine, doar pentru a lăsa impresia unei priviri calde.

Îmi vibrează telefonul, se aprinde ecranul. Semn că mi-ai răspuns. Nu mă aşteptam să o faci aşa de repede:

“Bună, a fost destul de dificil, îmi mai trebuiau câteva sutimi. Acum aştept contestaţia.”

Aşa deci… credeam că vei lăsa mesajul în aer. Dar nu, nu stă în firea ta.

“Sper să primeşti veştile pe care ţi le doreşti” îţi răspund cu detaşare.

“Cel mai probabil, va trebui să fac ceva diferit. Nu cred că mai prind vreun post anul ăsta.”

“Urmează să îţi faci un plan?” întreb, deşi ştiu că nu eşti omul planurilor.

“Sunt pe drum, ajung curând acasă și mă voi gândi atunci.”

Mă opresc din tastat un moment. Conversaţia decurge destul de bine până acum. Urăsc însă să port discuţii pe telefon, aş vrea să te văd:

“Ai vrea să ne întâlnim când te întorci?” apăs “trimite” şi ies pe balcon. E o adiere plăcută la ora asta. Am nevoie să iau aer.

Sunt sigură că nu te aștepți la asta. Nu ți-am dat niciun motiv să crezi că m-aș putea răzgândi. Am fost fermă în fața blocului, în noaptea de aprilie, când ai insistat să te ascult, să nu plec. Nu m-am uitat în ochii tăi, pentru că o parte din mine voia să mai rămână. Am ales să păstrez distanța. Nu mai puteam să mă prefac că te vreau aproape, doar ca să te resping a doua zi.

Tresar. Aud notificarea şi fug înapoi în sufragerie:

“Ah, ok, nu mă aşteptam. Nu ştiu, poate că da.”

“Mie mi-ar plăcea.” îţi răspund repede.

“Bine, ne auzim în august.”

August…mai sunt doar cinci zile.