Mă confrunt din nou cu insomnii. Îmi întorc perna pe o parte şi pe cealaltă. Mă foiesc până dezvelesc de tot patul, iar cearceaful se adună tot la mijloc. Îmi frec ochii, mă ridic şi mă duc la baie. Lumina becului îmi răneşte ochii. Îi ţin strâns închişi şi întind mâna după robinet. Dau drumul la apă şi o las să îmi curgă pe încheieturi.
“Oare mai apuc să mă odihnesc…? M-am săturat să mă trezesc extenuată. Ca şi cum corpul meu ar şti ceva ce eu nu ştiu şi mă ţine trează.”
Da, te aştept pe tine să te hotărăşti. Ce naiba ai de gând să faci? Îmi mai scrii sau nu? E deja a doua săptămână din august.
Ridic privirea spre oglindă. Faţa obosită, ochii roşii, sprâncenele nepensate de câteva săptămâni, părul ciufulit. Oare m-ai plăcea dacă m-ai vedea aşa? În maioul larg, cu pantalonii scurţi şi picioarele goale pe gresie? Tăcută, fără nimic de zis. De fapt…te-aş vrea eu aici, acum? Am momente în care nu vreau să spun nimic. Ai lua tăcerea asta ca pe o ofensă?
Opresc apa, îmi arcuiesc spatele, apoi sting lumina. Pe vărfuri mă întorc în cameră şi mă trântesc în pat. Întind cearceaful, pun capul pe pernă. Privesc ceasul: şapte şi jumătate. Mai rămân cu gândurile mele o vreme. Închid ochii şi o amintire mă izbeşte:
Mergeam împreună spre casă. Nu te aşezai niciodată pe partea cu strada, iar trotuarul era îngust. Mă enerva să fiu mereu lângă margine. Mă întrebam de ce nu vezi că mă deranjează. La un moment dat, ai zis:
“Pot să-ţi zic ceva? Dacă nu o fac acum, nu ştiu când.”
“Sigur. Ce anume?”
“Am prins sentimente pentru tine. Aş fi dorit să-ţi spun mai demult, dar nu găseam momentul potrivit.”
Încremenisem. Deodată eram conştientă de cum îmi ţin mâinile, de ritmul paşilor, de tăcerea mea.
“Nu spui nimic?”
Erai agitat şi nesigur. Dacă ar fi fost mai bine să nu aflu?
“Cum s-a întâmplat asta?”
“Am petrecut atâta timp împreună… cine ar fi crezut că o să ajungem să ieşim aşa des? Mă bucură fiecare întâlnire. Dar…bănuiesc că nu simţi la fel.”
“Nu. Nu simt la fel. Nici nu ţi-am dat vreodată de înţeles că ar putea fi loc pentru sentimente.”
În sinea mea, erai doar cineva cu care îmi mai petreceam timpul. Da, la început m-a atras aerul misterios. O prezenţă sumbră care mă intriga. Am vrut să descopăr ce ascunzi. Ca să aflu că nu era nimic. Doar un ambalaj. Iar ieşirile noastre, oricât le aşteptam, se dovedeau anoste.
Îţi plăceau aceleaşi filme ca şi mie, vorbeam de oraşele pe care vrem să le vizităm, depre ce melodie ne-ar reprezenta. Dar la final, tot tu vorbeai cel mai mult despre tine. Iar eu, cu timpul, doar mă prefăceam că te ascult.
Soarele îmi bate acum în geam. E senin; răcoarea dimineţii s-a strecurat în apartament. Mai târziu am să mă topesc de căldură, dar acum aerul curat îmi zbârleşte pielea.
Până la prânz reuşesc să fac destul de multe. După amiaza vine repede şi liniştea se aşază peste complexul de blocuri. Doar cicadele se mai aud, cu zgomotul lor specific zilelor toride.
Mă aşez la birou. Îmi verific mailurile, mesajele şi calendarul.
“12 august. Hmm…să fie oare posibil să îmi fi scris?”
Îmi iau telefonul. Aveam dreptate.
Îmi spui că vrei să ne vedem peste două zile. Zâmbesc. Nu e rău aşa, ba chiar am timp să mă scutur puţin de tensiunea revederii:
“Joi e perfect. La ce oră?”
“Aş zice şapte jumate.”
“Perfect. Ne vedem atunci.”
Staticul din ultimele luni și tăcerea ta m-au împins să rup eu liniștea. Nu pentru că mi-ar fi dor, ci pentru că monotonia mă sufocă. Liniștea a fost confortabilă o vreme, dar acum îmi lipsește zgomotul, chiar și atunci când știu că mă agită. Vreau haosul înapoi, şi doar pentru câteva ore. Nu aş relua “prietenia” noastră, doar aş vrea să văd că ea încă există.